Tovarasi, m-am mutat pe www.macrameu.ro!

Ar trebui sa fii directionat automat in cateva secunde. Daca nu, te rog apasa aici.

Follow by Email

Ma ocup cu turul lumii - momentan prin America de Sud, iar dupa vedem. Probabil Asia.

vineri, 26 august 2011

La Paz

Tovarasi, va promisesem sa va povestesc despre La Paz, dar evenimentele din Brazilia au fost prea tulburatoare pentru a le ignora. Reinnod firul povestii boliviene. Iau avionul din Sucre spre La Paz. Iaca si niste peisaje boliviene de la inaltime.







In general ma cam feresc sa iau taxiul de la aeroport spre oras fiindca e scump si nu imi cade trena daca merg cu busul. Dar Bolivia e atat de ieftina incat imi permit. La Paz-ul este breathtaking de la inaltime si aici se vede avantajul taxiului -  ii zic sa opreasca ca sa fac niste poze. Bolivian cuminte, opreste.






Ajung la hostel, il iau pe Vali de-o aripa si mergem in recunoastere prin oras. Suntem in centrul orasului si totul este un bazar imens. Abia avem loc sa mergem pe trotuar de atatea tarabe. Bolivienii, cel putin cei din La Paz, par sa fie destul de culti, fiindca sunt vreo 20 de tarabe cu carti incepand cu cele de dezvoltare personala si terminand cu Isabel Allende, Llosa si Marquez. Preturi - 20-30 de bolivieni. Rupere, le-as lua pe toate, dar mai am multe luni de umblat si nu vreau sa le car in carca. Trecem pasarela peste strada principala si ajungem in bazarul original. Dupa ce ne uitam si ne tot minunam cum reusesc microbuzele si masinile sa treaca prin haosul asta uman si  mercantil incepem sa cautam o locatie de alimentatie publica pentru a ne potoli foamea. Tovarasi, in La Paz nu mergi pe strazi, urci. Cand ai ajuns in capul strazii ai senzatie de vertij daca te uiti de unde ai pornit. Parca as face escalada si nu promenada pe strada. Dupa ce parcurg 2-3 strazi deja ma doare capul de la efort. Sunt totusi la 3600 de metri altitudine. Obositi de mers, de altitudine, de haosul de pe aici cedam psihic si intram intr-un restaurant scump. Scump dupa standarde boliviene. Restaurant scump in La Paz inseamna restaurant cu specific international si fiindca Vali a lucrat la un moment dat prin Algeria si e nostalgic dupa vremurile alea am intrat intr-un restaurant arabesc. Preturi - 30-40 de bolivieni felul de mancare (3-4 Euro). Patronul restaurantului este un irakian de treaba si suntem serviti chiar de el. Sunt socat si amuzat cand vad ca meniul este in spaniola si evreieste. Normal ca il iau la intrebari - Ce parere ai despre evrei? - Sunt niste clienti buni, zice el. Si probleme ceva cu ei? - Nada, platesc. Nu reusesc sa trezesc deloc instinctul razboinic in el asa ca ma rezum sa comand. Vali observa o micuta biblioteca musulmana si ma cufund in cititul cartii despre Rolul femeii in Islam. Am un feeling ca aceasta carte rezoneaza cu niste chestii profunde din subconstientul fiecarui barbat dar societatea (mama si prietena/sotia) si spoiala de civilizatie il fac pe fiecare barbat sa exclame - Vai ce barbarie, cum sa tratezi femeile asa? Feministele ar da in balbaiala citind doar 2-3 propozitii. Terminam de mancat la timp ca sa nu suportam galagia celor 15 evrei care intra in restaurant. Irakianul ne-a abandonat total cand au aparut astia si par sa se inteleaga excelent. Nu am facut nici o poza, dar as pune un mare afis cu meniul asta cu mancaruri arabesti in evreieste la urmatoarea intalnire palestiniano-israeliana. Si as proiecta filmulete cu discutia super prietenoasa in spaniola a unui irakian cu niste pusti evrei care abia au terminat armata si care au ales, subliniez, au ales sa manance intr-un restaurant arabesc. Sa faca hepatita mecanica toata Al-Qaeda.


Dam o tura prin oras si il vad pe un baietas care se agita sa faca pe Michael Jackson.





E seara asa ca vrem sa testam viata de noapte pe aici. Se pare ca viata de noapte este importanta pentru lapazieni, fiindca exista indicatoare cu barurile. Mateo, existi si pe aici.



Luam barurile, carciumile si discotecile la rand dar activitatea este extrem de redusa pentru ca este inca devreme. Suntem obositi de umblat si de lipsa de activitate petrecareata asa ca ne indreptam spre hostel. Dar, nu te pui cu karma. Fix cand intram noi in hostel ies fetele de la receptie cu un argentinian. Ma las repede convins sa merg. Era clar ca trebuia sa ma intalnesc cu ele in poarta hostelului pentru ca astfel am ajuns in clubul in care aveam sa intalnesc una dintre fetele de prin America Latina care mi-a placut cel mai mult - vreo 2 luni a fost chiar pe pozitia numarul 1. Dar eu nu stiam inca treaba asta si cand ajung in discoteca stau la inceput cu prietena fetei de la receptie. Dupa cateva switch-uri de fete facute cu israelienii din discoteca, le abandonez pe receptionerele noastre, fac echipa cu un evreu si ma indrept spre 2 fete inocente.



A ramas foarte suprinsa cand am si sunat-o a doua zi. Mi-a aratat orasul, care pana la urma e frumusel. In La Paz am vazut La Cisne Negra (Lebada neagra). La mall chiar.

A doua zi am fost si la Cholita Wrestling. Adica wrestling de muieri. E chiar o tampenie mai mare decat wrestling-ul normal, fiindca amuzamentul apare cand niste femei grase ii bat pe niste grasi. Un mare business prin sala era vanzarea de popcorn si bauturi racoritoare cu care sa arunci in luptatori si luptatoare. Care bineinteles ca au desfacut si ei la un moment o sticla de Pepsi si au turnat-o pe gringosii din primele randuri. Timp si bani pierduti aiurea. Mai bine mergeam pe El Camino de la Muerte cu bicicleta. Singura chestie buna de la Cholita Wrestling-ul asta a fost cresterea self-esteemului. Cred ca eram cel mai destept om din toata sala aia. De la distanta. Distanta mare. Fiind destept m-am gandit ca poate asa gandesc si altii de acolo. I-am cautat din priviri, nu i-am gasit si m-am simtit si mai bine.


Cea mai veche si mai smechera cultura din Bolivia a fost cultura Tihuanaco. Din pacate, la fel ca si incasii, nu scriau. Si fiindca incasii au venit prin in secolul XV peste ei au cam disparut si traditiile orale si mare parte din obiceiurile lor. Au ramas orasul asta si felul smart de cultivare a pamantului. Faceau recolta la hectar mai mare decat agricultura moderna. Se apropiau de recoltele tovarasului Ceausescu. Ba chiar au fost ani in care chiar l-au depasit.






















Daca nu ar fi trebuit sa ma intalnesc cu Adina in Puno peste 2 zile viata mea ar fi luat alt curs. Ramaneam in La Paz, incepeam sa studiez cultura Tihuanaco in profunzime, ieseam cu Marcela la picnicuri prin parc si nu mai ajungeam sa cunosc Brazilia. Dar fiindca stabilisem cu Adina de 3 luni de zile sa ne vedem in Puno si batuse fata tot Peru din nord in sud ca sa ne vedem, m-am despartit de bolivianca si am mers cu aventura.








joi, 25 august 2011

Cum gandesc blondele

Era noaptea de 4 spre 5 ianuarie, fix inainte sa plec eu in expeditie. Imi faceam rucsacul - era si Mateo pe la mine sa imi dea niste consultanta si sa nu umplu rucsacul (inca nu devenise mochila) cu toale si chestii inutile. Si ma contacteaza o fata pe messenger ca sa ma intrebe ce fac. Eu, glumet si spiritual, ii raspund ca plec sa fac turul lumii. Ceea ce de fapt era real. In ultimele luni dadusem de multe ori replica asta iar reactiile au fost cele mai diverse - nu te cred, ce tare, de unde ai bani, esti nebun, etc. A fost singura care a raspuns cum se cuvine provocarii:

- Pleci sa faci turul lumii? Ce frumooos!!! Eu sunt acum in Sibiu. Nu treci si pe aici?

miercuri, 24 august 2011

Bucatarie romaneasca

De fiecare data cand sunt intrebat care este mancarea tipica romaneasca intampin dificultati. La inceput le ziceam ca sunt micii. Dupa ce le explicam se lamureau Aha, e kebab, stiu. Nu domne, ca se prepara diferit stai sa iti explic. Pierdeam publicul, in capul lor ramasese ca e ceva asemanator cu kebabul, dar se prepara un pic altfel. Nu e bine. Daca tu ii zici unuia de mancarea ta nationala si ala le confunda cu alte mancaruri inseamna ca trebuie sa mai caut. Am inceput sa o dau pe latura comica si le ziceam mici cu bere, dar in engleza, spaniola sau portugheza nu suna ca in romana. Radeau doar un pic. Asa ca am inceput sa le zic de ciorba de burta. In Brazilia au si ei ciorba de burta - eu nu am intalnit, dar ei zic ca exista. Le explic ca noi o mancam ca prim fel, ca aproape divinizam ciorba, mai ales pe cea de burta dar efectul e redus. 

Intr-o zi, prepara Sandra paste cu orez si friptura - as usual. Cand ma duc la frigider sa iau Guarana-ul vad o ceapa. Sandrei ii pica fata in momentul in care ii zic ca eu vreau sa mananc ceapa. Cum ceapa mai? Goala asa? Cu sare, draga. Tu nu ai mancat niciodata? Da ea din cap, european ciudat. Si ii povestesc cum mergeam eu la camp in copilarie la bunica-mea la cules porumbul si alte munci cu frati-miu si verii. Si de mancat mancam rosii cu branza cu ceapa si cu paine. Sandra holbeaza ochii la mine. Atunci mi-am dat seama. Asta este. Asta este domne mancarea traditionala romaneasca. Lasa-ti-ma cu sarmalutele, cu micii, cu ciorbele sau mamaliga. Nimeni nu poate sa traiasca mancand exclusiv mamaliga. Rosii cu branza cu ceapa si cu paine. I hit the jackpot baby. Popor de tarani si ciobani. Ce sa fi mancat? Cozonac?



sâmbătă, 6 august 2011

Tabatinga si Leticia

Ajung eu dupa-amiaza in Santa Rosa cu barca rapida din Iquitos. Barca asta rapida mi-a dat niste feelinguri de rata de tara mergand pe apa. In barca asta am vazut primii brazilieni adevarati, niste negri si niste baieti solizi cu sepci multicolore si cu lanturi scoase peste tricou. Am stat cu ochii pe bagaje ca pe butelie. Afirmatia de mai sus poate parea un pic rasista, dar mi-am dat seama abia mai incolo ca pe aici poti fi jefuit cu succes de niste culori de piele foarte diversificate. Din Santa Rosa iau o barca si ajung in 5 minute in Tabatinga. Toate povestile din copilarie cu pirati, cu porturi si cu marinari beti mi-au revenit in memorie in momentul in care am coborat din barca asta. C-asa sunt eu, fire impresionabila si romantioasa. Dupa ce toata lumea imi zisese cat de periculoasa e Brazilia, dupa ce argentinienii imi povestisera de tehnica tarzanistica folosita de brazilieni pentru agatarea femeilor si dupa ce mai tocmai terminasem de citit niste aventuri ale unor exploratori ajunsesem sa vad in soferi de taxi si vanzatori de CD-uri piratate fauna interlopa de secol XIX. Aud pe strada destul de multa portugheza, dar fiind la granita inca reusesc sa ma inteleg cu ei in spaniola. Imi dau seama ca treaba asta nu o sa se aplice mai incolo, iar o asemenea piedica se poate dovedi de netrecut in explorarea universului atat a celui uman cat si a celui feminin.


Hai sa va explic un pic pe unde ma gasesc. Tabatinga asta a fost un port militar pus de portughezi in secolul XVI pe Amazon sa stea de straja la hotare. Portughezii s-au disperat tot timpul cat au avut Brazilia ca spaniolii o sa intre peste ei, fiindca erau destul de outnumbered - acum 500 de ani Portugalia avea 1 milion de oameni si Spania 9 milioane. Stateau ei un pic tranquil, ca facuse Papa impartirea Americii de Sud prin tratatul din Tordesillas, dar banul e ochiul dracului si nu cred ca se bazau ei extraordinar de mult ca blestemele Papei o sa ii protejeze total. Lucru care s-a dovedit corect - atat in Brazilia cat si in celelalte locuri din America de Sud au tot intrat si englezii si olandezii si francezii. Ce m-a suprins este ca pana la urma spaniolii sau portughezii i-au pus pe fuga si ceilalti nu au reusit sa puna mana pe mai nimic pe aici. Nu mai stiu cine mi-a zis ca New-York-ul a fost intemeiat de niste olandezi izgoniti din Rio de Janeiro, dar pe net nu am gasit informatii referitoare la treaba asta. Daca imi aduc aminte cine mi-a zis sau daca gasesc in alta parte informatii va zic. Ajunsesem deci intr-un loc care avea si istorie coloniala in spate, chiar multa, dupa standarde sud-americane. Santa Rosa (Peru) cu Tabatinga (Brazilia) si cu Leticia (Columbia) reprezinta de fapt un oras mai maricel impartit intre cele 3 tari. Se poate trece din Santa Rosa in Tabatinga sau Leticia cu barca, iar intre Tabatinga si Leticia terestru.


Revin in prezent. Fiindca eu iau atitudine in fata piedicilor, plec sa cumpar un dictionar si un manual de portugheza. Opresc un moto-taxi - pe aici taxiurile sunt cam toate motociclete si asa intra in scena Nixon. Asa imi raspunde cand il intreb cum il cheama - Nixon. Mie mi se pare ca nu aud bine si il mai intreb o data. E chiar el, Nixon, nu e porecla. Merg cu el sa cumpar dictionarul, dar nu gasesc si manual. Vanzatoarea imi zice ca ea nu a invatat portugheza cu manual - sunt in Leticia, partea columbiana a orasului,  unde se vorbeste spaniola - si imi recomanda sa cumpar Crepuscul de Stephene Meyer ca asa o sa invat portugheza super repede. Cumpar, nu prea inteleg nici un cuvant desi cuvintele par foarte asemanatoare cu spaniola , nu o sa o citesc si o sa o pierd 2 luni mai tarziu intr-un boogie in drum spre Jeri. Am mai cumparat-o inca o data in Recife si de data asta am citit cam un sfert.


Nixon pare mai serios si mai putin vesel decat Omar din Iquitos, dar cum toti mototaxistii astia sunt la fel, il iau in simbrie.



Bag un trip cu el intr-un parc natural cam la vreo 10 km de Leticia. Ajungem aici pe la 5 si ceva seara, iar parcul se cam inchisese. Nixon, persuasiv, ii explica baiatului care se ocupa cu paza ca sunt un turist de treaba care a batut drum lung ca sa vada crocodili si serpi. Baiatul de la paza se uita, ma analizeaza, vede ca sunt un turist de treaba, ne lasa sa intram si chiar merge cu noi ca ghid. 








Este ceva in firea mea care vrea sa se joace cu crocodilii cand ii vede. Fiind eu turist de treaba, baiatul de la paza l-a sacait pe crocodilul ala de l-a zapacit doar pentru placerea mea personala.














Cu serpii nu ne-am jucat ca erau pusi in niste acvarii. Un lucru nu prea am inteles - de ce trebuie sa pui un baiat de 15 ani sa pazeasca de oameni serpi veninosi si crocodili? Daca nu pot sa se pazeasca singuri, Darwin ar zice ca nu merita sa traiasca.







Intrarea de 7000 de pesos columbieni am platit-o la sfarsit. De fapt i-am dat o bancnota de 10.000 de pesos columbieni, i-am zis sa pastreze restul si sa nu imi taie bon. Nixon s-a uitat la el multumit - ti-am zis domne ca e turist de treaba.

Dupa ce vad parcul eu vreau sa vad orasul noaptea.





Asta e motorul lui Nixon.

Din pacate celelalte poze au iesit cam nasoale, asa ca nu le pun. Inca nu stiu sa manuiesc aparatul asta cat de cat decent.

Vad orasul si vad un exemplu de moda feminina din Leticia. A fost super funny toata intamplarea cu fata asta, dar cred ca intamplarea se gusta mai mult la fata locului. Sa clarific - nu a fost vorba de sex.




Si ea, ca de altfel mare parte dintre fetele de prin baruri intalnite de noi in seara asta, mi-a zis ca are 18 ani. Ca l-am si intrebat pe Nixon daca a avut loc acum 18 ani si 9 luni vreun eveniment special, un concert, o betie in masa sau un concurs de s-au conceput atatea fete. Seara se continua in mod fericit cu un pub-crawling, iar Nixon imi povesteste niste chestii din viata lui. Nimic spectaculos - e insurat, are un copil si nevasta-sa e gravida cu al doilea. Fiindca m-a rugat sa le zic prietenilor mei de el si nu stiu cati dintre prietenii mei o sa ajunga in Leticia sau Tabatinga, va zic voua. Daca ajungeti in locatia asta apelati cu incredere la Nixon inclusiv pentru iesiri la bere. Conduce foarte bine chiar si dupa 3 beri. Testat de mine. Telefon - 3142828714. Formati inainte prefixul Columbiei. Telefonul lui Omar din Iquitos nu vi-l dau fiindca Omar nu mi-a zis nimic, dar daca ajungeti acolo, da-ti-mi un mail si vi-l dau asa.


A doua zi plec in primul trip de 4 zile pe Amazon. Aici le-am cunoscut pe Jose - o canadianca campesina foarte simpatica care isi tinea parul la sub brat despletit.  Bineinteles ca ii ziceam din ora in ora No way Jose. Nu prea am fost original, i-au mai zis si altii inainte, dar pe mine ma distra. Si cand zic campesina, inteleg ca baga munci agricole fiindca bagase prin Elvetia si Franta vreo 2 ani. Jose a fost primul taran occidental intalnit de mine. Am mai ars gazul pe barca cu o columbianca numita Diana. Cu Diana aveam sa haladuiesc mai mult prin Manaus. Si am incercat sa creez ceva frumos cu 2 spanioloaice blonde si frumoase, dar am avut  cam pe la inceputul interactiunii o discutie in contradictoriu destul de puternica despre Bolivia cu una dintre ele, lucru care a intrerupt brusc relatia. Dar fiind ele fete cu noroc, m-au reintalnit intamplator 2 saptamani mai tarziu intr-o discoteca in Barreirinhas, cand le-am salvat de brazilieni.


Am ascultat prima data Paula Fernandes pe barca asta. E o locura pe aici, prin Brazilia, cu ea. Stateam eu la o bere cu niste oameni  acum vreo cateva zile si incepe la radio un cantec cu Paula Fernandes. Unul dintre ei, pe la vreo 45 de ani asa, zice ca "Uite, canta iubita mea". Sa ai 45 de ani, sa fii barbat si sa spui asta, chiar brazilian fiind!!!! O sa vina aici (in Foz de Iguacu, pe unde inca sunt eu acum) pe 16 august si o sa o vada live. Viata lui capata in sfarsit un sens. A dat 1000 de reali ca sa aiba cea mai buna masa si o sa o priveasca cu o sticla de whiskey bun pe masa - asa mi-a descris el viitorul.

In rest, pe barca pe Amazon, ca pe barca pe Amazon.

Suerte.